[textul a fost publicat în ITLR, vol. III: O istorie a traducerilor în limba română în secolele XVI-XIX, Ed. Universității „Ștefan cel Mare”, Suceava, 2023, pp. 397-404]
Cultura română în secolul al XIX-lea este dominată de interesul pentru literatură și pentru asimilarea marilor opere clasice din spațiul romanic, de limbă latină și franceză. Interesul față de filozofie a fost timid, stadiul rudimentar al terminologiei limbii române nu permitea încă abordarea marilor clasici ai filozofiei. Cultura română fiind tânără, modernizarea gândirii era la început. Limba era refractară față de un discurs abstract și elaborat conceptual. Familiarizarea cu conceptele abstracte și cu gândirea speculativă era încă slabă. Metafora literară era mijlocul principal de manifestare. Lumea tradițională gândește simbolic și metaforic și nu conceptual și abstract, cum este discursul culturilor clasice urbane ale occidentului care au la bază filozofia greacă. Modernizarea culturii românești a presupus asumarea inteligibilului logico-matematic descoperit de greci, dezvoltat inițial de bizantini, apoi de cultura occidentală medievală și modernă, care a dat marea teologie speculativă medievală și filozofia clasică modernă. Acest proces de dezvoltare presupune modificarea terminologiei unei limbi și modalități noi de gândire și de dezvoltare culturală în istorie. Terminologia limbii române fiind destul de arhaică, s-au importat multe neologisme din greacă, latină și mai ales din franceză care au ajutat mult limba, mai ales în ceea ce privește expresivitatea literară, dar și în ce privește eficiența ei tehnică.
Mircea Diaconu - Blog 